Ziarul de Duminică

Să fugi dintr-un oraş mare şi cenuşiu/ de Stelian Ţurlea

Să fugi dintr-un oraş mare şi cenuşiu/ de Stelian...

Autor: Stelian Turlea

29.09.2016, 23:56 2303

În martie acest an, semnalam în „Ziarul de duminică” primul volum al Tetralogiei napolitane, apărut la Editura Panora M, intitulat „Prietena mea genială”, o carte  superbă care părea să deschidă largi orizonturi. Un roman superb despre prietenia dintre două adolescente în lumea sumbră napolitană de după al doilea război mondial. Acţiunea romanului este plasată în anii 1950. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat şase cărţi. Prietena mea genială este primul roman dintr-o serie despre două fete inteligente şi descurcăreţe din Napoli, care încearcă să-şi construiască o viaţă într-o cultură violentă şi opresivă. Când eram mică – pe la doisprezece-treisprezece ani –, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou şi lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu poveşti despre fete curajoase aflate în situaţii dificile. Însă am rămas cu convingerea – e adevărat, tot mai accentuată – că cei mai mari povestitori  sunt bărbaţii şi că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveţi să povesteşti ca ei.” mărturiseşte Elena Ferrante, care reuşeşte să scrie o carte pe măsura aspiraţiilor ei.

Între timp a apărut şi volumul al doilea al tetralogiei, „Povestea noului nume”*).  Acţiunea romanului este plasată, de astă dată, în anii 1960, dar în aceleaşi mahalale ale unui Napoli cenuşiu. Continuă povestea celor două fete, dintre care una a abandonat şcoala şi s-a măritat, obţinând o condiţie socială şi financiară superioară originilor sale modeste, dar rămânând prizo­nieră într-o căsnicie nefericită, iar cealaltă continuă să înveţe şi până la urmă ajunge chiar la facultate şi iese din mediul ei. Sentimentele fiecăreia oscilează, pe rând, între nepăsare, dispreţ şi iubire reciprocă profundă.

 

Pe când erau copile prietene, în şcoala primară, cea socotită „genială” nota într-un  jurnal tot ce se întâmpla în jur, visând să ajungă scriitoare. Dar cea care va scrie cu  adevărat o carte va fi cealaltă – cartea de faţă.

„Când mi-a cerut să jur că nu voi deschide cutia din niciun motiv, am jurat. Dar  cum m-am urcat în tren am desfăcut sfoara, am scos caietele şi am început să citesc. Nu era un jurnal, chiar dacă apăreau acolo întâmplări detaliate ale vieţii ei, începând cu sfârşitul claselor primare. Părea mai curând dovada unei îndârjite autodiscipline de a scrie. Erau multe descrieri: o ramură de copac, lacurile, o piatră, o frunză cu  nervurile albe, oalele din casă, diferitele piese ale maşinii de cafea, vasul cu jeratic, cărbunele şi mangalul, o hartă amănunţită a curţii, şoseaua, scheletul de fier ruginit de dincolo de lacuri, părculeţul şi biserica, tăierea vegetaţiei din spatele căii ferate, blocurile noi, casa părinţilor, uneltele folosite de tatăl şi fratele ei ca să repare încălţămintea, gesturile lor când munceau, culorile mai ales, culorile fiecărui lucru în diferite momente ale zilei. Dar nu erau doar pagini descriptive. Apăreau cuvinte izolate în dialect şi în italiană, uneori cuprinse intr-un cerc, fără comentarii. Şi exerciţii de traducere în latină şi în greacă. Şi pasaje întregi în engleză despre prăvăliile din cartier, despre mărfuri, despre căruţa plină ochi cu fructe şi legume pe care Enzo Scanno o muta de pe o stradă pe alta în fiecare zi, ţinând măgarul de căpăstru. Şi multe consideraţii despre cărţile pe care le citea, despre filmele pe care le vedea în sala preotului. Şi multe dintre ideile pe care le susţinuse în discuţiile cu Pasquale, în pălăvrăgelile noastre.

Bineînţeles, desfăşurarea nu avea continuitate, dar fiecare lucru ferecat de Lila în scris căpăta o relevanţă, astfel că nici în paginile scrise când avea unsprezece sau doisprezece ani n-am găsit niciun rând care să sune infantil.

De obicei, frazele erau de o precizie extremă, punctuaţia foarte îngrijită, caligrafia elegantă ca aceea pe care ne-o predase învăţătoarea Oliviero. Dar uneori Lila, ca şi cum un drog i-ar fi inundat venele, părea că nu face faţă ordinii pe care şi-o impusese.

Atunci totul devenea obositor, frazele căpătau un ritm foarte agitat, punctuaţia dispărea. În general, în scurt timp îşi regăsea un ritm relaxat, clar. Dar se putea întâmpla şi să se întrerupă brusc şi să umple restul paginii cu desene de copaci răsuciţi, munţi gheboşi şi fumegânzi, chipuri ameninţătoare. Pe mine m-au fascinat atât ordinea, cât şi dezordinea şi, cu cât am citit mai mult, cu atât m-am simţit mai înşelată. Cât exerciţiu era în spatele scrisorii pe care mi-o trimisese la Ischia cu ani în urmă: de aceea era atât de bine scrisă. Am pus la loc totul în cutie, promiţându-mi din nou să nu-mi mai bag nasul.

Dar am cedat repede, caietele emanau forţa de seducţie pe care Lila o răspândea în jur încă de mică. Vorbise despre cartier, rude, fraţii Solara, Stefano, fincare persoană sau lucru cu o precizie nemiloasă. Ce să spun despre libertatea pe care şi-o luase cu mine? Cu ce spuneam, cu ce gândeam, cu persoanele pe care le iubeam, chiar cu aspectul meu fizic. Fixase momente decisive pentru ea fără să-i pese de nimic şi de nimeni.”

„Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romane­lor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie şi ştie să descrie oraşul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are fineţea unei pânze de păianjen, dar totodată o forţă a expresiei şi o magie aparte, cu care creează o întreagă lume.” – Huffington Post  

 

*) Elena Ferrante, Povestea noului nume. Editura Pandora M. Traducere din italiană de Cerasela Barbone

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO